This text is replaced by the Flash movie.
ro en
 
 
 
 
Newsletter
 
 
 
 
Publicatii » Brief Analysis » Acordul de dezarmare ruso-american şi "neputinţa" strategică a Turciei
 

Acordul de dezarmare ruso-american şi

„neputinţa” strategică a Turciei

 
Carmen RIJNOVEANU
 
 

Criza siriană a intrat într-un nou ciclu de evoluţie. Acordul ruso-american, anunţat la 14 septembrie 2013, privind punerea arsenalului chimic sirian sub control internaţional şi, ulterior, distrugerea acestuia pare să impună un nou algoritm de analiză a tabloului geopolitic al Orientului Mijlociu.

Deşi dinamicile sunt în desfăşurare, câteva direcţii pot fi developate, cu riscul unei intruziuni speculative în subiect. În primul rând este vorba despre schimbarea, extrem de puţin probabil acum câteva săptămâni, a retoricii privind rolul Rusiei în criza siriană. Iniţiativa Moscovei şi propunerea concretă adresată SUA pentru găsirea unei soluţii diplomatice crizei declanşate de folosirea armelor chimice în conflictul sirian au fost hotărâtoare în prevenirea unui nou conflict militar de anvergură internaţională. Titluri şi referinţe privind rolul preşedintelui Putin de „peace-broker” au inundat paginile media din intreaga lume. Este evident că prin rolul activ şi eficient jucat în acest episod, Rusia a căpătat o greutate de necontestat, chiar decisivă, în economia de ansamblu a crizei siriene. Moscova a jucat inteligent asumându-şi rolul de pacificator şi mediator, şi a oferit o soluţie salvatoare dintr-o situaţie care părea fără ieşire. A devenit, deopotrivă, garantul funcţionării acordului şi implementării acestuia de către regimul sirian poziţionând diplomaţia rusă ca centrul gravitaţional al crizei din Siria şi, prin extensie, ca o voce definitorie în ecuaţia de putere din Orientul Mijlociu.

În al doilea rând, SUA, în ciuda unei retorici belicoase, impusă şi de circumstanţe mai degrabă decât de existenţa unei planificări strategice clare, pare să-şi menţină reticenţa faţă de o implicare militară directă în Siria. Formula anunţată de preşedintele Obama –„o lovitură limitată şi de scurtă durată”, a arătat, mai degrabă, prudenţă decât un plan militar bine articulat. Acordul cu Rusia şi forţarea lui Assad de a agrea termenii pentru distrugerea capabilităţilor sale chimice oferă Washington-ului mult aşteptată fereastră de ieşire dintr-un blocaj care risca să compromită, dupa unii analişti, însăşi credibilitatea puterii americane. Fără folosirea armelor chimice de către regimul sirian, Washington-ul nu se mai vede „legat” de promisiunile făcute faţă de încălcarea unui posibil „red line” (care făcea referire doar la folosirea armelor chimice, nu si a altor tipuri de armament).

De altfel, recent, preşedintele Obama, în discursul susţinut în faţa Adunării Generale a ONU (24 septembrie a.c.), a punctat cele două priorităţi imediate: chestiunea palestiniano-israeliană şi Iranul. Mesajul preşedintelui american, după mai bine de 4 ani de la prioritizarea agendei asiatice (Pivotul asiatic), a semnalat o refocusare imediată pe Orientul Mijlociu, miza centrală fiind, însă, Iranul. Motivaţia rezidă din două raţiuni evidente: este unul din aliaţii cheie ai regimului Assad şi un aspirant la obţinerea deterrentului nuclear care o dată dobândit ar schimba dramatic balanţa de putere în regiune. Atrage atenţia faptul că, imediat după anunţarea acordului ruso-american, Teheranul a declanşat o adevărată ofensivă diplomatică pentru găsirea unui modus vivendi cu SUA pe chestiunea dosarului nuclear. Se poate specula că de fapt ţinta centrală a SUA a fost mai degrabă Iranul, iar ameninţarea folosirii forţei în Siria a fost un joc inteligent pentru a forţa o schimbare rapidă de discurs a regimului de la Teheran. Este evident că acordul ruso-american privind Siria a expus regimul iranian unei situaţii de securitate complicate.

Întrebarea cheie este ce l-a determinat pe preşedintele Rouhani să vină cu aceste gesturi de bunăvoinţă. Este vorba despre teama faţă de o acţiune militară americană sau americano-israeliană facilitată de recentul obţinut acord pe Siria (care oferă Washington-ului mai multă libertate de acţiune) sau de ambiţiile tot mai mari de a fi acceptat, printr-o politică conciliatoare şi prudentă, la masa celor puternici care decid jocurile în regiunea Orientului Mijlociu? Este puţin probabil ca Iranul să renunţe la programul său nuclear, dar, pentru moment, este evident că trebuie să-şi calculeze cu atenţie mişcările şi să-şi calibreze focusul pe câştigurile imediate.

Fără îndoială că stabilirea unui modus vivendi cu SUA ar elibera regimul iranian de o presiune existenţială şi i-ar permite să puncteze substanţial în competiţia regională cu puterile rivale sunnite. Mai mult i-ar oferi şansa de a participa direct la negocierile de la Geneva privind Siria (subiect asupra căruia deja Rusia face diligenţele de rigoare) care constituie în acest moment miza centrală a jocului de putere iranian. Pentru a extinde scenariile şi dintr-o perspectivă diferită, o anume legitimare a Iranului pe scena regională poate fi extrem de utilă în balansarea influenţei tot mai crescute a Rusiei pe dosarul sirian, precum şi în stabilizarea competiţiei pentru putere între principalii actori regionali. Chestiunea iraniană, prin prisma ultimelor dinamici, necesită, fără îndoială, o analiză mult mai detaliată.

         Aşadar, anunţul privind semnarea acordului asupra armelor chimice siriene a propulsat relaţia Washington-Rusia ca vectorul central al jocurilor de putere regionale şi a forţat Iranul să acţionze cu mai multă prudenţă în noul joc strategic regional.

 

         În toată această efervescenţă a scenei regionale, atrage atenţia o anume “retrogradare” a Turciei într-un plan decizional secundar. Statul care părea cu mai puţin de un în urmă ca unul dintre pionii decisivi în definirea noii ecuaţii de putere regională, pare să-şi fi pierdut capacitatea de proiecţie şi abilitatea de acţiune într-un dosar crucial pentru definirea sa ca putere regională majoră. Care este rolul Turciei în noul tablou modificat al crizei siriene şi care sunt opţiunile strategice reale ale Ankarei în noul context desenat sub auspiciile înţelegerii ruso-americane?

         Două lucruri sunt evidente. Pe de o parte, îndepliniriea obligaţiilor asumate de către regimul siran de distrugere a arsenalului de arme chimice anulează probabilitatea unei acţiuni militare din exterior (cel puţin până în iunie 2014, termenul limită al implementării acordului de dezarmare).

În al doilea rând, semnarea acordului i-a validat lui Assad o anumită legitimitate internaţională, iar dacă va respecta până la capăt obligaţiile care decurg din linia documentului ruso-american liderul sirian poate căpăta imaginea unui interlocutor credibil. O anume cosmetizare de imagine începe să producă atât prin apariţii constante la diverse posturi de televiziune străine, cât şi prin reflectarea în presa străină a acţiunilor extremiste şi radicale ale rebelilor sirieni tot mai insistent asociaţi cu terorismul decât cu lupta anti-Assad.

Aşadar, desfăşurarea procesului propriu-zis de distrugere a armelor chimice îi oferă lui Assad un dublu avantaj: reduce presiunea unei ameninţări imediate din exterior şi îi înlesneşte recuperarea unor importante poziţii în lupta pentru putere cu fracţiunile rebele interne.

 

Consecinţele imediate ale acordului de dezarmare aşa cum au fost radiografiate mai sus au lovit puternic în strategia politică a Turciei vis-a-vis de dosarul sirian. Întâi de toate trebuie spus că regimul de la Ankara, imediat după ruperea relaţiilor cu fostul aliat de la Damasc în toamna lui 2011, a devenit cel mai vehement oponent al lui Bashar al-Assad, refuzând orice cale de compromis sau negociere cu liderul sirian. Înlăturarea acestuia de la putere a devenit punctul central şi definitoriu al agendei politice a liderilor de la Ankara. Strategia turcă s-a focusat pe mobilizarea comunităţii internaţionale pentru forţarea unei intervenţii militare concomitent cu creşterea sprijinului acordat forţelor de opoziţie şi deopotrivă celor rebele din interiorul Siriei. Turcia a devenit principalul susţinător al opoziţiei siriene militând constant pentru recunoaşterea acesteia ca singurul interlocutor credibil la nivel internaţional.

         A invocat în două rânduri art. 4 al Tratatului de la Washington şi a fost la un pas să solicite invocarea art. 5. Frustrarare Turciei a crescut pe măsură ce devenea evident că aliaţii săi occidentali şi mai ales SUA nu sunt dispuşi să recurgă la o acţiune de forţă care să pună capăt unei ameninţări considerată existenţială la adresa securităţii naţionale a statului turc. Problematica kurdă şi chestiunea umanitară provocată de creşterea alarmantă a refugiaţilor sirieni pe teritoriul Turciei au complicat dramatic postura strategică a Turciei la nivelul dosarului sirian. Mai mult, ecuaţia politică regională s-a modificat profund în ultimele luni afectând serios agenda strategică a guvernului de la Ankara. Trendul promiţător în relaţia cu Israelul după episodul convorbirii telefonice Erdogan-Netanyahu din 22 martie a.c., nu a reuşit să capitaleze o transformare majoră la nivelul relaţiilor bilaterale pe direcţia Tel-Aviv- Ankara. Lovitura de stat din Egipt şi înlăturarea Frăţiei Musulmane de la putere a provocat un şoc la Ankara. Practic, Turcia a pierdut un aliat central în competiţia de putere regională. Sprijinul consistent oferit de Arabia Saudită şi Qatar noului regim instaurat de armată la Cairo a tensionat relaţiile Turciei cu cei consideraţi partenerii săi potenţiali în eforturile de creare a unei axe sunnite. Mai mult, shiftul strategic în politica externă a Iranului, principalul competitor regional, după alegerea lui Rouhani în funcţia de preşedinte pare să anunţe o deschidere diplomatică de anvergură pe dosarul nuclear. Iranul îşi menţine o influenţă majoră asupra dinamicilor interne din Siria, încurajată şi de apariţia unei potenţiale axe Teheran-Moscova care are toate şansele să propulseze Iranul la masa negocierilor de la Geneva anunţate de tandemul Moscova-Washington. Un asemnea scenariu i-ar putea oferi Teheranului şansa de a puncta hotărâtor în competiţia pentru influenţă regională cu Ankara. Şi mai îngrijorător este avansul forţelor jihadiste şi teroriste în interiorul Siriei, care au acaparat practic frontul de luptă anti-Assad. Decredibilizarea forţelor rebele limitează spaţiul de acţiune al Turciei care nu mai poate miza exclusiv pe retorica legitimităţii luptei revoluţionare împotriva regimului sângeros de la Damasc. Aprovizionarea cu armament a rebelilor a devenit astfel extrem de riscantă, dar în lipsa unei soluţii imediate – în logica macheveliana “scopul scuză mijloacele”- Turcia probabil va continua să menţină deschisă filiera de aprovizionare deja existentă. Şi în această privinţă, riscurile nu pot fi ignorate. Arabia Saudită şi Qatarul sunt principalele furnizoare de ajutor militar grupărilor rebele, ceea ce le oferă un potenţial ridicat de influenţă asupra acestora. Dincolo de faptul că cei trei actori regionali-Turcia, Arabia Saudită şi Qatar-sunt motivaţi de un scop comun -înlăturarea lui Assad şi desprinderea Siriei din orbita Iranului în baza unei alinieri ideologic/religioase sunnite-, este puţin probabil să asistăm la dezvoltarea unei agende comune regionale între cele trei state. Este foarte posibil ca Siria să devină sursa potenţială a unei încordări strategice de amploare între Ankara şi Riyadh. Dacă mai adăugăm şi relaţia complicată chiar belicoasă pe alocuri cu Irakul lui Maliki, avem un tablou exploziv al politicii regionale a Turciei.

Aşadar, dezvoltările succesive din ultimele luni au provocat un shift major la nivelul strategiei regionale a Turciei. Ankara pare să se confrunte cu limitele propriei neputinţe impuse de incapacitatea de a-şi armoniza ambiţiile regionale cu capabilităţile disponibile şi realităţile geopolitice specifice.

 

Pornind de la aceste considerente strategice şi evoluţii recente, acordul de dezarmare pe dosarul sirian aduce un element suplimentar de îngrijorare pe agenda politică a Ankarei. Desigur, Turcia ar fi preferat o acţiune militară fermă de retaliere împotriva regimului sirian ca răspuns la folosirea armelor chimice în atacul din 21 august a.c. Pentru guvernul de la Ankara ar fi fost o victorie uriaşă care ar fi încununat aproape 3 ani de eforturi constante pentru mobilizarea comunităţii internaţionale împotriva liderului sirian. O acţiune militară ar fi dat o lovitură puternică atât regimului de la Damasc, cât şi Iranului şi sistemului său de aliaţi din regiune.

În consecinţă, decizia administraţiei Obama de a lansa un atac militar direct, chiar dacă limitat, împotriva regimului sirian a fost primită cu satisfacţie la Ankara. Liderii turci şi-au exprimat imediat şi în termeni fermi hotărârea de a contribui, alături de aliaţii americani, la acţiunea preconizată împotriva Siriei.

În ciuda optimismului de la Ankara, declaraţiile ulterioare americane au devenit tot mai contradictorii şi confuze, pe fundalul activizării puternice a diplomaţiei ruse, a blocajului evident din Congresul american şi a divizării profunde a statelor europene. Reuniunea G20 desfăşurată la Sankt Petersburg, sub patronajul preşedintelui Putin, nu a reuşit să găsească o linie comună de acţiune, în ciuda presiunilor americane, secondaţi îndeaproape de aliaţii francezi, turci şi saudiţi.

Soluţia salvatoare a venit din partea Moscovei, o soluţie care, deşi îmbrăţişată de întreaga comunitate internaţională, a fost cu siguranţă resimţită diferit la Ankara. La nivel declarativ Turcia şi-a arătat sprijinul faţă de acordul ruso-american, dar a refuzat să elimine complet posibilitatea unei acţiuni militare în viitor. Reacţia prudentă a Ankarei este explicabilă prin temerea ca acest acord să nu devină “un colac de salvare” pentru Assad. Comunicatul Ministerului de Externe turc emis la 14 septembrie 2013, imediat după semnarea acordului, este concludent: “This agreement should not be perceived as the final solution to the Syrian crisis, and the massacres committed by the regime without resorting to chemical weapons must absolutely be prevented.[1] Tema a fost reluată de preşedintelui turc, Abdullah Gül, cu ocazia Adunării Generale a ONU din 24 septembrie a.c.: “As Syria's neighbour, Turkey will appreciate more than most the complete and verifiable destruction of these weapons. Nevertheless, we cannot forget that chemical weapons were used against Syrian civilians only a month ago. The perpetrators of this crime against humanity must be held accountable and brought to justice.[2]

Din perspectiva Turciei, importanţa acestui acord rezidă strict în necesitatea distrugerii armelor de distrugere în masă şi obligarea regimului assadit să se supună legislaţiei internaţionale în domeniu. Arsenalul chimic sirian a constituit o preocupare majoră pentru Ankara, aşadar distrugerea acestuia răspunde unor interese naţionale clare de securitate. Temerea liderilor de la Ankara este ca acest acord să nu se transforme într-un troc: supravieţuirea lui Assad în schimbul respectării şi implementării acordului ruso-american. Nu ar fi exclus ca şi cartea iraniană să fi fost parte a aceleaiaşi înţelegeri, pentru a dezvolta pe tema speculaţiilor. 

Tocmai de aceea Ankara a atras atenţia asupra faptului că Assad ar putea folosi deal-ul ruso-american pentru a obţine spaţiul necesar consolidării puterii şi continuării represaliilor interne.

Pentru Turcia, o astfel de dezvoltare ar fi extrem de periculoasă. Astfel se poate explica reacţia furibundă a liderilor turci la recentele afirmaţii ale secretarului de stat american, John Kerry, în cadrul conferinţei de presă cu omologul său Sergei Lavrov, la summit-ul ASEAN de la începutul lunii octombrie. Oficialul american a punctat primele progrese înregistrate în procesul de distrugere a armamentului chimic sirian, menţionând în context: “"I think it's also credit to the Assad regime for complying rapidly, as they are supposed to. Now, we hope that will continue. I'm not going to vouch today for what happens months down the road, but it's a good beginning and we should welcome a good beginning."[3]

În cuvintele premierului turc, Recep Erdogan: “How can we greet the actions of a person who has killed 110,000 people with praise? I ask you, how can such a thing be? Whatever the weapon is, whether it is chemical weapons or other kinds of weapons, is the result death? It is. So how can you send praise?”[4]

O reacţie similară de protest a venit din partea ministrului de externe, Ahmet Davutoglu: It is not possible to find a solution to the Syrian crisis unless we feel the same with the Syrian refugees when someone says the Syrian regime deserves credit… We don’t think those who are responsible for the attack (atacul chimic din 21 august din Siria,) deserve any praise”.[5]

 

Din perspectiva Turciei, singura soluţie viabilă este înlăturarea lui Assad printr-o intervenţie militară decisivă. Acordul de dezarmare nu trebuie să fie decât o etapă care să permită slăbirea potenţialului de atac al regimului sirian şi, ulterior, să faciliteze o acţiune conjugată a comunităţii internaţionale împotriva acestuia. Scenariul turcesc nu pare, însă, să se sincronizeze cu calculele marilor puteri implicate şi a aliaţilor săi occidentali.

O analiză recentă puncta faptul că Turcia, deşi rămâne un stat important în sistemul occidental de securitate, importanţa sa este una de tip pasiv, nu activ. Cu alte cuvinte, aliaţii occidentali vor proteja Turcia (cazul bateriilor Patriot desfăşurate la graniţa turco-siriană), fără ca alianţa de securitate vestică să considere întotdeauna priorităţile de securitate ale Turciei ca determinante în elaborare agendei de acţiune pe chestiuni de importanţă crucială.[6]

Care sunt, aşadar, opţiunile strategice ale Turciei în noul tablou regional apărut? După cum se prezintă situaţia de ansamblu în acest moment, alegerile Turciei au devenit extrem de dificile, iar opţiunile de acţiune limitate. După cum a remarcat recent preşedintele Gül, Turcia nu este pregătită pentru un război prelungit în Siria. Chestiunea refugiaţilor şi problematica kurdă riscă să scape de sub control ameninţând stabilitatea internă a Turciei. Îngrijorător este faptul că Assad poate supravieţui politic, o asemenea eventualitate nemafiind complet exclusă din analizele existente pe subiect, ceea ce ar impune o recalibrare radicală a politicii regionale a Turciei. Dificil de anticipat cum va răspunde Turcia unui asemenea scenariu fatalist.        

Turcia este prinsă într-o dilemă a cărei soluţionare depăşeşte posibilitaţile practice ale guvernului de la Ankara. Turcia vrea o acţiune militară rapidă împotriva Siriei şi o schimbare a cursului dinamicilor pe dosarul sirian. Nici una nu pare a se realiza în viitorul apropiat. Turcia nu dispune de capacităţi practice de acţiune, depinzând exclusiv de ajutorul aliaţilor occidentali care nu par dispuşi să-şi asume riscuri mai ales într-o zonă care se zbate într-un haos generalizat.

Cunosctul analist şi politician turc Suat Kiniklioglu, într-o postare

pe pagina cotidianului Today Zaman, atrăgea atenţia că Turcia se confruntă în acest moment cu serioase provocări pe multiple fronturi în regiunea Orientului Mijlociu. În consecinţă, se recomandă o retragere graduală a Turciei din părţile mai periferice ale regiunii (Egipt, Tunisia, etc) şi focusarea pe zona de vecinătate imediată identificată sub formula “the southern belt” care cuprinde trei state: Iran, Irak şi Siria. Concluzia era că Turcia nu va putea juca un rol central în regiune dacă nu-şi va prioritiza ariile de interes imediat a căror reevaluare este esenţială pentru acomodarea la evoluţiile post-Primăvara Arabă.[7]

 

         Turcia se află într-un impas geopolitic provocat de eşecul strategiei „zero problems with the neighbors” care a dominat, până acum doi ani, agenda de politică externă a Ankarei. Acordul de dezarmare ruso-american a adus, fără îndoială, un element suplimentar de frustrare cu atât mai mult cu cât leadershipul turc, care aspirase cu foarte puţin timp în urmă, la un rol central în dinamica chestiunii siriene, se vede marginalizat în ansamblul procesului decizional. Dincolo de temerile, nemulţumirile şi frustrările provocate, Turcia nu pare să aibă altă soluţie decât să se acomodeze noilor realităţi geopolitice care se prefigurează pe scena regională şi să identifice rapid noi alternative de acţiune diplomatică şi strategică .

 
Bucureşti, 13 octombrie 2013
 


[1] Turkey cautiously welcomes US-Russian deal on Syria, 15 September 2013, http://www.hurriyetdailynews.com/turkey-cautiously-welcomes-us-russian-deal-on-syria.aspx?pageID=238&nid=54466, accesat 17 septembrie 2013

[2]Dismantling Syria’s chemical weapons arsenal could be litmus test for the region, says Turkey, 24 September 2013, http://www.unmultimedia.org/radio/english/2013/09/dismantling-syrias-chemical-weapons-arsenal-could-be-litmus-test-for-region-says-turkey/, accesat 29 septembrie 2013

[4] Ibidem
[6]Gökhan Bacik, Syria: Turkey's passive importance and its foreign policy trauma, 15 September 2013, http://www.todayszaman.com/columnist/null-326449-syria-turkeys-passive-importance-and-its-foreign-policy-trauma.html, accesat 5 octombrie 2013
 
[7] Suat Kiniklioglu, Steering Turkey through the troubled Middle East, 9 October 2013, http://www.todayszaman.com/columnist/suat-kiniklioglu-328596-steering-turkey-through-the-troubled-middle-east.html, accesat 9 octombrie 2013