Primul summit al BRIC
Radu-Alexandru CUCUTA
22 iunie 2009
Radu-Alexandru CUCUTA
22 iunie 2009
Saptamâna trecuta Rusia a gazduit în Ekaterinburg primul summit al BRIC. Desi întâlniri între sefii celor patru state (Brazilia, Rusia, India, China) au mai avut loc (de regula, pe lânga conferintele NATO sau în afara programului regulat al întrevederilor Organizatiei de la Shanghai), evenimentul a fost prezentat drept primul pas al unei dezvoltari insitutionale majore a cooperarii între cele patru puteri emergnete, reuniunea fiind comparata de unii observatori cu dezbaterile din cadrul G8 sau G20 (RIA Novosti, Xinhua, CNN, BBC News, The Times).
Exista câteva elemente importante care trebuie avute în vedere în ceea ce priveste reuniunea de la Ekaterinburg. Pe de o parte, este ironic sa observi apetenta celor patru actori în folosirea unui termen propus de catre Jim O’Neill, un analist al Goldman-Sachs si folosit în principal în lucrarile occidentale. BRIC devine un acronim capabil sa cuprinda întregul discurs politic despre „mari puteri” sau „puteri emergente” cu care cele patru tari ne-au obisnuit. În ce masura adoptarea noi terminologii se va reflecta la nivelul politicilor comune, elaborarii de institutii sau întaririi cooperarii ramâne de vazut.
Agenda întâlnirii a fost mai degraba simbolica. Cele patru state si-au reafirmat angajamentul de a nu recunoaste independenta Kosovo. Cei patru ministri de externe au subliniat ca pasi majori în directia depasirii impasului în care se afla runda Doha a negocierilor OMC si ca Brazilia si India trebuie sa joace un rol mai important în cadrul ONU. În acelasi timp, cele patru guverne au tras un semnal de alarma asupra crizei globale a alimentelor, subliniind eforturile depuse de ele pentru asigurarea securitatii alimentare.
Motivele pentru care concluziile acestei întâlniri sunt mai degraba simbolice sunt numeroase. Pe de o parte, este dificil de crezut ca cele patru tari îsi puteau schimba pozitia în legatura cu problema Kosovo. Confruntându-se cu problema unor revendciari separatiste si supa exprimarea rezervelor cu privire la modul în care SUA si o mare parte a statelor europene au gestionat situatia, cele patru tari erau obligate la continuitate. Cel mai surprinzator aspect este însa faptul ca au ales sa dezbata aceasta problema într-un moment în care agenda politica internationala are cu totul alte prioritati (de exemplu, criza economica mondiala, pandemia gripei porcine sau problemele încalzirii globale nu s-au aflat în atentia BRIC).
De partea cealalta, apelul la obtinerea unor rezultate în cadrul rundei Doha de negocieri sau recunoasterea unei influente institutionale mai ridicate în cadrul Bancii Mondiale sau a ONU sunt revendicari formulate de cele patru tari de mai multa vreme. Perspectivele unor transmformari majore în structura celor doua organizatii au mai fost supuse dezbaterilor si, desi receptarea acestor solicitari este privita mult mai favorabil decât în trecut, niciun plan sau proces de negociere nu le-a luat înca în calcul.
Retorica primului summit BRIC nu este altceva decât o combinatie între dorintele si temerile celor patru state. În ciuda comentariilor optimiste ale presedintelui Medvedev, BRIC nu este un pol economic sau politic major atât timp cât singura justificare a acestei pozitii este adunarea de statistici. Desi întâlnirea poate fi vazuta drept un prim pas, cele patru tari sau Organizatia de la Shanghai nu au coeziunea sau coerenta unui construct institutional precum Uniunea Europeana (o institutie a carei importanta Rusia a încercat permanent sa o minimalizeze insistând asupra aspectelor bilaterale ale relatiilor ei externe).
Cele patru tari sunt parteneri importanti, dar interesele lor continua sa fie diverse (în OMC, de exemplu, rolul în crestere al Indiei sau al Braziliei este fundamental diferit de decizia Rusiei de a înainta o candidatura comuna, alaturi de Belarus si Kazahstan). Realitatea este ca, pentru moment, BRIC nu este un actor global, ci unul care mai are mult pâna va depasi G7 (asa cum preziceau analistii rusi). Mesajul summit-ului a fost nu neaparat cel ca BRIC contesta hegemonia politica si normativa a Occidentului, ci ca este capabil sa actioneze în afara initiativelor SUA (pe lânga faptul ca viitorul institutional al BRIC este incert atât timp cât Secretarul General al Organizatiei de la Shanghai sublinia ca este necesara extinderea organizatiei). Impactul întâlnirii nu trebuie evaluat deci neaparat din perspectiva rezultatelor formale obtinute de liderii celor patru tari, ci din perspectiva capacitatii BRIC de a îsi îmbunatati capacitatea de colaborare si de reactie la initiativele actorilor occidentali.
Agenda întâlnirii a fost mai degraba simbolica. Cele patru state si-au reafirmat angajamentul de a nu recunoaste independenta Kosovo. Cei patru ministri de externe au subliniat ca pasi majori în directia depasirii impasului în care se afla runda Doha a negocierilor OMC si ca Brazilia si India trebuie sa joace un rol mai important în cadrul ONU. În acelasi timp, cele patru guverne au tras un semnal de alarma asupra crizei globale a alimentelor, subliniind eforturile depuse de ele pentru asigurarea securitatii alimentare.
Motivele pentru care concluziile acestei întâlniri sunt mai degraba simbolice sunt numeroase. Pe de o parte, este dificil de crezut ca cele patru tari îsi puteau schimba pozitia în legatura cu problema Kosovo. Confruntându-se cu problema unor revendciari separatiste si supa exprimarea rezervelor cu privire la modul în care SUA si o mare parte a statelor europene au gestionat situatia, cele patru tari erau obligate la continuitate. Cel mai surprinzator aspect este însa faptul ca au ales sa dezbata aceasta problema într-un moment în care agenda politica internationala are cu totul alte prioritati (de exemplu, criza economica mondiala, pandemia gripei porcine sau problemele încalzirii globale nu s-au aflat în atentia BRIC).
De partea cealalta, apelul la obtinerea unor rezultate în cadrul rundei Doha de negocieri sau recunoasterea unei influente institutionale mai ridicate în cadrul Bancii Mondiale sau a ONU sunt revendicari formulate de cele patru tari de mai multa vreme. Perspectivele unor transmformari majore în structura celor doua organizatii au mai fost supuse dezbaterilor si, desi receptarea acestor solicitari este privita mult mai favorabil decât în trecut, niciun plan sau proces de negociere nu le-a luat înca în calcul.
Retorica primului summit BRIC nu este altceva decât o combinatie între dorintele si temerile celor patru state. În ciuda comentariilor optimiste ale presedintelui Medvedev, BRIC nu este un pol economic sau politic major atât timp cât singura justificare a acestei pozitii este adunarea de statistici. Desi întâlnirea poate fi vazuta drept un prim pas, cele patru tari sau Organizatia de la Shanghai nu au coeziunea sau coerenta unui construct institutional precum Uniunea Europeana (o institutie a carei importanta Rusia a încercat permanent sa o minimalizeze insistând asupra aspectelor bilaterale ale relatiilor ei externe).
Cele patru tari sunt parteneri importanti, dar interesele lor continua sa fie diverse (în OMC, de exemplu, rolul în crestere al Indiei sau al Braziliei este fundamental diferit de decizia Rusiei de a înainta o candidatura comuna, alaturi de Belarus si Kazahstan). Realitatea este ca, pentru moment, BRIC nu este un actor global, ci unul care mai are mult pâna va depasi G7 (asa cum preziceau analistii rusi). Mesajul summit-ului a fost nu neaparat cel ca BRIC contesta hegemonia politica si normativa a Occidentului, ci ca este capabil sa actioneze în afara initiativelor SUA (pe lânga faptul ca viitorul institutional al BRIC este incert atât timp cât Secretarul General al Organizatiei de la Shanghai sublinia ca este necesara extinderea organizatiei). Impactul întâlnirii nu trebuie evaluat deci neaparat din perspectiva rezultatelor formale obtinute de liderii celor patru tari, ci din perspectiva capacitatii BRIC de a îsi îmbunatati capacitatea de colaborare si de reactie la initiativele actorilor occidentali.
